Conditii

“Pentru aborigenii din Australia visul e mai important decat lumea tangibila.”

Pentru animale insa, siguranta e pe primul loc. Siguranta si crearea unei specii mai bune, sau cel putin la fel de bune. Scopul lor e ca lantul trofic sa nu se rupa la verigile importante desi nu isi dau seama ca cele mai mici verigi ii dau lantului lungimea; fara ele, ar fi doar o bucati de fier bine finisate, perfecte.

Cand ideea, conceptul personalizat de fercire nu este telul tau, te poti condsidera animal. Cand legile societatii si principiile de supravietuire inseamna mai mult pentru tine decat libertatea de “a fi” in toata puterea cuvantului, te poti considera animal. Cand incerci sa te ghidezi dupa sabloane ca un leu atunci cand cauta zebrele dupa dungi si nu dupa miros, te poti (din nou) considera animal. Cand nu ridici capul din pamant si te multumesti cu ceea ce ai si aclami ca iti e bine, ei bine, atunci esti un animal.

Care este pana la urma diferenta dintre oameni si animale? Sau mai bine zis diferenta dintre conditia de om si conditia de animal?

Sa gandim biologic. In primul rand gandirea, limbajul. Sa gandim psihologic, puterea de analiza, mobilitatea, flexibilitatea, fluiditatea in gandire. Daca gandim matematic avem fluiditatea operationala, organizarea informatiilor pe ramuri, etc.

Dar daca tu ca om folosesti tot ce ai pentru a te potrivi cat mai bine in conditia de animal, ei bine atunci nimic nu te mai poate numi altfel decat animal.

O generatie careia nu i s-a permis sa se revolte si care nici macar nu a simtit nevoia de a se rupe de la jug, nu are cum sa inteleaga ce inseamna asta sau ce presupune. O generatie care nu stie cata adrenalina se produce atunci cand stii ca nu ai voie sa faci ceva iar tu il faci atat de bine, nu simte adrenalina decat in sex. O generatie care nu isi pune problema vreunei actiuni pe care o savarseste, nu se intreaba niciodata “de ce?” , e o generatie de animale.

Iar aici apare paradoxul: cum poate o generatie de animale sa mai lase oamenii sa creasca intru oameni? Adevarul e ca nu poate. Nici macar de ar vrea.

Dar ei sunt mereu acolo langa tine, gata sa te sustina pana in panzele albe, de vrei. Orice vrei. Mai putin sa fii fericit in simpla-ti conditie de om.

Soldatul Ion

Nici nu se facuse ziua, si Ion s-a trezit cu gandurile zbuciumate. Nu putuse sa doarma decat 2 ore. S-a ridicat din pat direct in papuci. Oasele ii scartiau, si si-a mutat corpu inspre bucatarie. Tusea si bolborosea singur ceva.
Ion are 84 de ani si inca se mai tine bine. S-a nascut in vremuri noi, a avut o copilarie fericita, in liceu era foarte cunoscut de ceilalti.
Apoi a urmat razboiul. S-a inrolat din dragoste pentru patrie, sau cel putin asa credea atunci. Ii batea inima foarte tare cand recita imnu tarii.
A ajuns pe front destul de repede. Ii statea bine in armata si cu uniforma s-a adaptat repede, era perfecta pt el. In prima pe luna cand a ajuns pe front nu a avut parte de actiune asa cum se astepta, doar pleca in iscoada, sau la vanat animale ca sa manance.
Si batranul Ion si-a turnat in cana niste cafea veche, a sorbit cat a simtit nevoia apoi si-a retras mana si se uita in cana cum cafeaua se misca si face mici valurete. Vede in ea lacul la care a ajuns cu camarazii lui in timp ce se indreptau spre alta garnizoana.
In timp ce se odihneau, au fost atacati prin surprindere pe dealul care era in spatele lor. Multi au fost omorati, dezbracati,lasati fara echipament pe ei, altul a fost impuscat in cap cand era in lac, cu sapunu in par si pe ochi.
Ion a vazut toate astea in cateva secunde, dar i s-au parut cele mai lungi momente din viata lui. Cand s-a dezmeticit, era deja pus la adapost tragand spre focurile de pe deal prin desisul de copaci. Nu stia daca a omorat pe cineva, dar simtea ca face asta. A bagat capu la cutie caci toate rafalele veneau spre el. Langa, erau camarazi de ai lui morti, impuscati in genunchi sau piept, unii cu o bucata de cap sparta, altii trageau in continuare, erau incordati dar temuti de moarte. A reluat tirul si de atunci nu isi mai aducea aminte ce s-a intamplat.
Urmatoarea amintire era de pe cand lupta incetase, inamicii se pare ca se retrasesera, un sfert din prietenii lui cei mai buni erau morti sau raniti grav, ceilalti ramasi erau amortiti. Nu au simtit gustul victoriei, si nici Ion. Noaptea s-au pus la un foc pe undeva prin baza, nimeni nu zicea nimic, nimeni nu vroia, toti isi sorbeau ceaiul sau muscau dintr-o paine, dar aveau privirile pierdute in foc. Erau ca niste statui care respirau. A doua zi au avut misiune, nu mai era timp de remuscari, si au pornit in distrugerea companiei care a atacat ieri plutonul lui de langa lac. Le-au luat urma si au mers timp de 2 zile dupa ei. Urma a dus la o mica baza improvizata din carpe si lemne, focul ardea si unii soldati de acolo petreceau ceva.
Ion s-a dus la baie, a intrat, si-a facut o scurta baie, s-a ras si s-a plesnit peste fata cu apa de colonia de pe vremea lui. S-a observat putin in oglinda si a zambit neutru. A pus prosopul in cuier si si-a pus halatul. Cand a dat sa iasa a inchis lumina inainte. S-a facut bezna in baie. Nu a deschis usa sa iasa repede. A stat doar putin, cat sa isi aduca mine subit de noaptea atacului.
Era seara cand au descoperit amplasarea inamicilor, asa ca au decis sa astepte. Noaptea tarziu, la 3 si jumatate se suna din fluier si 3 grupuri atacau simultan din parti opuse. Au asteptat si sosise momentul, au asteptat minutul. Se aude un fluier din tufisurile de peste baza. Toti au inceput sa tipe si sa urle alergand. Nu Ion a fost primul, altii din partea cealalta, au sarit toti din corturi ca nebunii, tragand la intamplare. Iar Ion si-a luat o pozitie sa traga bine, caci era un tintas destul de bun. Nu era genul de om cu rafale intregi si gloante consumate degeaba. Vedea cum cad inamicii pe jos. Era de bine, stia ca o sa fie inca o victorie, a tras si el cat stia, dobora soldati dintr-o singura lovitura sau doua, se simtea eficient, si in loc sa isi piarda cunostinta, simtea adrenalina, si tragea din ce in ce mai tare. Incepea la un moment dat sa rada isteric.. I s-au terminat gloantele si s-a bagat la adapost. A putut sa vada in lumina exploziilor sau a trasoarelor cum unii de-ai lui erau raniti sau omorati, altii se luptau corp la corp. I-a bagat cutitu in fata si a cazut in focul lor. Simtea din nou frica, si si-a pierdut cunostinta, dar isi putea da seama cand mor camarazii lui, putea sa vada asta, simtea...
A iesit din baie, a oftat foarte adanc. S-a intors in dormitor, a deschis sifonierul, a luat de pe cuier vechea uniforma, cu decoratiuni si tot, pentru lupta din noaptea aceea de vara, unde a scarjnit din dinti dupa un bustean apoi tragea cu multa ura. Isi punea uniforma completa, caci era duminica si trebuia sa se duca la cimitirul militar, sa se puna pe ganduri. Era vreo 11 cand a ajuns acolo, la cimitir, langa crucile unde erau camarazii si prietenii lui cei mai buni. S-a asezat in iarba, si a inceput sa se joace cu niste fire de iarba. Era destul de delicat pentru un om care statea langa mormitele alor sai. A inceput sa mangaie iarba, apoi si-a infipt mana pana in pamant si a scos o bucata mare si a strans-o. Asta a facut si cand era pe iarba dupa busteanul ala si i se terminase incarcatorul si s-a bagat cu capu in pamant.
Ultimul sentiment l-a terminat. Fusese prea mult pt ziua aceea. Inima nu a mai putut rezista, si a facut infarct. S-a trantit carcit, si il durea pieptu. Nu putea sa respire. Vederea i se incetosa si auzea doar un piuit. A crezut ca aude din nou exploziile si focurile si toate tipetele acelea, dar a simtit ca moare. Si toate zgomotele acelea nu s-au mai auzit. Nu se mai auzea nimic. Nu mai vedea nimic. Era mort. Erau doar pasii prin iarba de langa lacul acela din seara aia. Se auzea doar natura. Era liniste pentru prima oara. A mai mers, si-a lasat arma pe jos cu siguranta ca nu se va intampla nimic. A mai mers. Mai incolo se auzeau vociile si rasetele unor tineri. Erau camarazii lui la marginea apei, unii jucau carti altii strangeau lemne pentru foc, restul erau in apa sau stateau intinsi la soarele care apunea in lac. Nu aveau nici ei armele la ei, dar erau la fel cum i-a vazut ultima oara. Erau baietii lui pe care i-a vazut cum au murit, langa el.
Erau si cei care au scapat cu el, si care l-au insotit pe toata durata razboiului, si care l-au ajutat sa isi repare viata de dupa victoria totala. Erau toti pe care ii stia, erau toti cei cu care a schimbat vreodata o vorba. Era acolo printre ei, si era pierdut. A dat cu toti o strangere de mana sau o imbratisare barbateasca. Nu isi mai aduce aminte detalii despre ei, nici rau nici bine, nici nu vroia. Doar le-a zis pe nume atunci cand i-a salutat de plecare pe fiecare: Andrei, Razvan, Costel, Cristi, Marius, Costin, Alex, Daniel, Vasile, Andrei, Ioan, Catalin, Mihai, Alex, Mircea, Dan si Ion.